De 1 Decembrie, România se îmbracă, simbolic, în tricolor. Vedem parade militare, discursuri solemne, coroane la monumente și apeluri, aproape ritualice, la „unitate”. Dar, dincolo de festivism, Ziua Națională ar trebui să fie un moment de luciditate: cât de uniți mai suntem, în realitate, la peste un secol de la Marea Unire? Și cât de pregătiți suntem să ne apărăm țara, într-o Europă zguduită de război, cu frontul la câteva sute de kilometri de granițele noastre?
Lecțiile istoriei: Unirea s-a făcut greu, dar s-a făcut împreună
- De 1 Decembrie, România se îmbracă, simbolic, în tricolor. Vedem parade militare, discursuri solemne, coroane la monumente și apeluri, aproape ritualice, la „unitate”. Dar, dincolo de festivism, Ziua Națională ar trebui să fie un moment de luciditate: cât de uniți mai suntem, în realitate, la peste un secol de la Marea Unire? Și cât de pregătiți suntem să ne apărăm țara, într-o Europă zguduită de război, cu frontul la câteva sute de kilometri de granițele noastre?
- Falia care crește în interior: „noi” contra „ceilalți”
- Războiul de la graniță: realitate, nu scenariu teoretic
- Unitatea, între slogan și responsabilitate
- Defensiva nu e doar militară: educație, respect, solidaritate
- 1 Decembrie: mai mult decât paradă, mai puțină ipocrizie
1 Decembrie 1918 nu a apărut din senin. A fost punctul culminant al unui drum lung și complicat:
- 1859 – Unirea Principatelor Române (Moldova și Țara Românească) sub Alexandru Ioan Cuza a creat primul nucleu al statului român modern.
- 1877–1878 – Independența de stat a României, recunoscută internațional după Războiul de Independență.
- 1916–1918 – Primul Război Mondial, cu sacrificii enorme de vieți și resurse, care au deschis totuși calea Marii Uniri.
La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, reprezentanți ai românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș au votat unirea cu Regatul României. Nu era vorba doar de o decizie politică, ci de expresia unei dorințe colective: aceea de a trăi într-un singur stat, cu aceeași limbă, aceeași cultură și aceeași perspectivă istorică.
Importanța acelui moment nu ține doar de trecut. El ne spune, încă o dată, că marile câștiguri ale națiunii au fost posibile doar atunci când românii au pus interesele comune peste orgolii, tabere și rivalități.
Astăzi, când ne uităm în jur, pare că tocmai această capacitate de a fi împreună este pusă la încercare.
Falia care crește în interior: „noi” contra „ceilalți”
România anului 2024 (2025, dacă vrei text evergreen) este o țară mult mai conectată, mai urbanizată, mai europeană decât România anilor ’90. Dar, în același timp, este o societate tot mai fragmentată:
- ruptură urban – rural, vizibilă în infrastructură, acces la educație și servicii medicale;
- ruptură generațională, între tineri hiperconectați și generații pentru care schimbarea este percepută mai degrabă ca o amenințare;
- ruptură politică și ideologică, amplificată de rețelele sociale, unde adversarul nu mai este contrazis, ci demonizat;
- ruptură între țară și diaspora, alimentată de frustrări de ambele părți – cei plecați se simt abandonați sau neînțeleși, cei rămași îi privesc uneori cu resentiment sau suspiciune.
Toate aceste falii nu sunt simple diferențe de opinie. Ele se transformă, încet, într-o neîncredere generalizată: în clasa politică, în instituțiile statului, în presă, uneori chiar în vecinul sau colegul de birou.
Iar această neîncredere lovește exact în ceea ce ar trebui să fie fibra unei națiuni: sentimentul că facem parte dintr-o comunitate de destin și că, în momente grele, putem conta unii pe alții.
Războiul de la graniță: realitate, nu scenariu teoretic
Dacă, acum zece ani, discuțiile despre război păreau abstracte, astăzi nu mai sunt. Vecinul nostru, Ucraina, trăiește deja de ani buni realitatea bombelor, a mobilizărilor și a refugiaților.
România este membră NATO și Uniunea Europeană. Acest lucru ne oferă, fără îndoială, un nivel de protecție fără precedent în istoria noastră. Dar apartenența la aceste structuri nu înseamnă că ne putem permite să fim dezinteresați sau divizați.
În contextul unui conflict la graniță:
- securitatea nu mai este doar treaba Armatei,
- reziliența nu mai este doar un cuvânt din strategii naționale,
- responsabilitatea nu mai poate fi împinsă „în sus”, doar către „cei de la putere”.
Orice adversar – fie el stat, fie rețea de influență – știe că o societate divizată este o țintă mai ușoară. Falia internă devine vulnerabilitate externă. Când românii se privesc între ei cu suspiciune, e mult mai simplu să fie infiltrate narative care erodează încrederea în alianțe, în parteneriatele strategice, în capacitatea statului de a-și apăra cetățenii.
De Ziua Națională, nu este suficient să ne emoționăm la defilarea tehnicii militare. Întrebarea este: suntem noi, ca cetățeni, pregătiți să ne purtăm ca parte dintr-o națiune care își apără valorile, nu doar granițele?
Unitatea, între slogan și responsabilitate
„Unitate” este poate cel mai folosit cuvânt pe 1 Decembrie. Dar ce ar însemna, concret, unitate în România de azi?
Nu înseamnă să gândim la fel. Nu înseamnă să nu criticăm, să nu protestăm sau să nu cerem socoteală celor aleși. Unitatea nu este uniformitate.
Ar însemna însă câteva lucruri minimale:
- să acceptăm că avem același interes fundamental: o Românie sigură, democratică, funcțională, în care legea contează;
- să ne luptăm politic, dar nu până la distrugerea tuturor punților de dialog;
- să separăm disputa legitimă de ura sterilă, care nu construiește nimic și slăbește totul;
- să recunoaștem rolul crucial al Armatei și al alianțelor de securitate, dincolo de simpatii sau antipatii politice.
În trecut, românii au reușit să se adune în jurul unor proiecte naționale – Unirea, Independența, integrarea în NATO și UE. Astăzi, marea provocare este să găsim un proiect comun pentru prezent și viitor, nu doar să invocăm gloria trecutului.
Defensiva nu e doar militară: educație, respect, solidaritate
Apărarea țării nu înseamnă doar tancuri, avioane și muniție. Înseamnă și:
- educație civică și istorică, pentru ca tinerii să înțeleagă de ce contează democrația, libertatea, alianțele;
- combaterea dezinformării, care poate sabota din interior încrederea în instituții și în parteneriate;
- solidaritate socială, astfel încât să reducem frustrarea și marginalizarea, teren fertil pentru radicalizare;
- respect pentru cei care servesc țara, fie că vorbim de militari, pompieri, medici sau alți oameni din prima linie.
O națiune dezbinată, cinică și indiferentă devine, în timp, vulnerabilă. O națiune care își cunoaște istoria, își respectă oamenii și își cultivă solidaritatea devine greu de învins, chiar și într-un context regional instabil.
1 Decembrie: mai mult decât paradă, mai puțină ipocrizie
Ziua Națională nu ar trebui să fie doar un prilej de festivități și vorbe frumoase. Ar trebui să fie și un moment de autoevaluare:
- Cât de mult ne mai simțim parte din aceeași comunitate?
- Câtă încredere mai avem unii în alții?
- Ce suntem dispuși să facem, concret, pentru ca România să fie nu doar un stat pe hartă, ci o țară în care merită să trăiești și pe care ești gata să o aperi?
Un secol după Marea Unire, marea provocare nu mai este să unim provincii. Marea provocare este să ne re-unim între noi.
Dacă de 1 Decembrie reușim nu doar să arborăm steagul, ci și să acceptăm că viitorul acestei țări depinde de felul în care gestionăm faliile din interior, atunci sărbătoarea națională nu va fi doar un ritual, ci un început de asumare.
Și poate că, în timp, vom putea spune că am învățat cea mai importantă lecție a istoriei noastre: România a existat și va exista numai atunci când românii aleg, în momentele critice, să fie împreună, nu unii împotriva altora.
