Ernesto „Che” Guevara de la Serna a fost președintele Băncii Naționale a Cubei între 26 noiembrie 1959 și 23 februarie 1961. Cunoscută ca banca centrală, această instituție, în mod obișnuit populată de economiști prudenți preocupați de inflație, rezerve și echilibre delicate, a fost condusă de un medic argentinian, un marxist romantic care detesta banii aproape la fel de mult cât detesta sistemul capitalist.
După ce Fidel Castro a preluat puterea, Guevara a devenit rapid o figură centrală în noul regim. El a ocupat simultan funcții precum șeful departamentului industrial al Institutului Național pentru Reformă Agrară, președinte al Băncii Naționale a Cubei, precum și ministru al Industriei și Finanțelor. Astfel, Che a acumulat în mâinile sale toate instrumentele esențiale pe care orice stat modern caută să le separe: producție, bani, planificare și ideologie.
Numirea sa la conducerea băncii nu a fost rezultatul competenței, ci un act pur revoluționar. Fidel avea nevoie de loialitate, nu de expertiză tehnică. Se povestește adesea că, în cadrul unei întâlniri, Fidel a întrebat „¿Hay algún economista?”, iar Che a înțeles greșit și a răspuns „¿Hay algún comunista?”, ridicând mâna. Ziua următoare, el conducea banca centrală.
Semnătura lui Che de pe bancnote nu era o simplă glumă, ci un act de dispreț față de instituții, față de ritualul banilor și față de ideea că stabilitatea monetară ar trebui considerată o virtute. Banii erau văzuți ca un rău temporar, economia fiind reorganizată prin planificare, dorință politică și idealism revoluționar.
După revoluție, Cuba moștenea o Economie profund inegală, dar funcțională. Era dependentă de zahăr și integrarea în comerțul internațional era evidentă, având la bază capital străin, valută și infrastructură solidă. Revoluția a decis că aceste trăsături nu erau defecte structurale, ci păcate morale. Așa s-a născut decizia de a naționaliza rapid, de a elimina proprietatea privată și de a înlocui piața cu planificarea centrală.
Che a fost arhitectul intelectual al acestui nou curs. A devenit cunoscut datorită discursurilor sale vehemente împotriva imperialismului american și a politicii Statelor Unite în lumea a treia. Deși retorica sa era aprinsă, provocarea principală era economică: ruperea de piața occidentală și crearea unei economii complet controlate de stat.
În celebrele sale „Note despre om și socialism”, Che formulase clar ambiția revoluției: „Pentru a construi comunismul, trebuie să construiești și oameni noi, și o nouă bază economică.” Aceasta poate fi considerată cea mai sinceră declarație despre economia socialistă; nu doar fabricile necesitau reconstrucție, ci și psihologia umană.
De aici a pornit ruptura cu realitatea. Profitul a devenit un concept indezirabil. Întreprinderile nu erau obligate să fie eficiente, ci obediente. Prețurile nu mai comunicau informații, ci ordine. Fără prețuri reale, economia devenea lipsită de orientare. Fără concurență, disciplina se disolva, iar fără stimulente materiale, oamenii se ajustau informal.
Che credea cu tărie în „stimulentele morale”. Omul nou urma să muncească pentru ideal, nu pentru bani. Totuși, omul vechi, flămând și pragmatic, nu citea manifeste. El reacționează la riscuri și recompense. Din această cauză, piața neagră a prins rapid avânt, având locul trocului și furtului mărunt. Economia reală se dezvolta sub economia planificată.
Într-o perioadă, Banca Națională a Cubei a încetat să mai funcționeze ca o bancă centrală în sensul clasic. Inflația nu mai reprezenta o obsesie, iar dezechilibrele externe deveneau secundare. Tipărirea banilor devenea un proces administrativ, iar deficitele erau mascate, nu corectate. Comerțul exterior se baza pe Uniunea Sovietică.
Zahărul rămânea cheia economiei cubaneze, însă prețurile deveneau politice, nu economice. Atât timp cât Moscova era dispusă să plătească, sistemul rezista. Când ajutoarele sovietice au dispărut, adevărul a ieșit la iveală: productivitate scăzută, lipsă de capital și rigiditate extremă. Evenimentele recente din Venezuela și din lume nu favorizau susținerea economiei cubaneze.
În acest context, Fidel Castro a lansat o invitație cinică și sinceră: „Dragi oameni de afaceri, vă invit să investiți în Cuba. Până la urmă, ceea ce vi se putea întâmpla mai rău deja s-a întâmplat: Cuba a trecut la comunism.” O recunoaștere involuntară a eșecului, regimul admitând că fără investiții și stimulente reale, economia nu putea funcționa. Comunismul devenise deja un cost insuportabil.
Ironia supremă vine din faptul că Che însuși a început să observe fisurile sistemului. În scrierile sale ulterioare, el recunoaște haosul industrial, lipsa de disciplină și incapacitatea aparatului de stat de a controla realitatea. Deși nu renunță la ideologie, începe să realizeze că sistemul nu îndeplinește promisiunile făcute. Plecarea sa din Cuba nu semnifică doar abandonul unei ideologii, ci și dezamăgirea față de propriul experiment economic.
Ultimul act se petrece în Bolivia, unde Che crede din nou în stimulentele morale, convinși că țăranii săraci vor susține revoluția. Numai că realitatea are un nume: Honorato Rojas.
Rojas, un țăran sărăcit, nu era ideolog și nici agent străin. Avea câțiva porci și copii de hrănit. Mai târziu, înainte de a fi executat pentru trădare, el va declara că motivul pentru care l-a predat pe Che autorităților nu a fost ideologia, ci supraviețuirea: „Mi-au omorât porcii. Porcii erau tot ce aveam. Cu ce să trăiesc eu și copiii mei?” și „Pentru mine nu era Che Guevara. Era omul care mi-a omorât animalele.”
Aici se rupe definitiv povestea. Pentru Che, porcii erau un detaliu. Pentru Rojas, erau capitalul, rezerva, viitorul. Economia sa nu era bazată pe manifeste, ci pe realitățile supraviețuirii. Statul oferea bani și protecție, în timp ce gherila aducea doar promisiuni și foamete.
Rojas a realizat simplul calcul rațional și a ales în mod conștient. Exact acest mecanism a fost ignorat de Che pe parcursul întregii sale vieți.
Bancnota semnată „Che” și porcii lui Honorato Rojas reprezintă, de fapt, aceeași lecție, spusă în două limbaje diferite. O economie care a dorit să modeleze oameni noi a descoperit că oamenii reali reacționează la aceleași reguli vechi. Economia nu se lasă educată; devine o realitate înregistrată, mai devreme sau mai târziu, într-un bilanț.
