Războiul declanșat de Putin în Ucraina, care a intrat în al cincilea său an, a evidențiat amploarea complicității chineze, afirmă profesorul Ioan Stanomir. Acesta subliniază că dorința guvernului de la Beijing este de „aprofundare a procesului de vasalizare al Rusiei: prelungirea conflictului servește un singur scop, cel al hegemoniei chineze”.
La patru ani de la începutul invaziei ruse în Ucraina, perspectivele națiunilor au suferit schimbări semnificative. Conceptul de război și pace nu mai este doar o simplă temă de discuție intelectuală sau politică. Europa a reintrat în era tranșeelor și a violenței, aspecte care nu se mai observaseră timp de șapte decenii. Revenirea la o normalitate anterioară este doar o utopie.
Anul 2022 nu a fost un simplu incident, ci un moment culminant al unei renașteri imperiale. Anexarea Crimeei și a estului Ucrainei în 2014 a marcat o trecere a unei limite simbolice. Inacțiunea administrației Obama și a partenerilor europeni a impulsionat Rusia pe acest drum al expansiunii. Tendințele de conciliere au reflectat un declin al descurajării. Pacifismul și lașitatea colectivă au creat cadrul istoric în care Rusia și-a redescoperit vocația hegemonică.
„China este statul fără de care lupta Rusiei nu ar fi putut continua”
Regimul lui Vladimir Putin nu este diferit de cele care l-au precedat. Recursul la autocrație și crime de război nu surprinde. Ceea ce promite dictatorul poporului rus este gloria, pentru care cere subordonare și sacrificii umane. Așa cum s-a întâmplat deseori înainte, statul rus își devorează supușii, invocând sacralitatea unui imperiu construit pe gropi comune și milioane de victime.
Conflictul din Ucraina a scos la iveală, într-o manieră dramatică, colapsul ordinii internaționale tradiționale. Agresorul nu a fost cu adevărat sancționat, iar statele din afara Occidentului au ales o neutralitate pasivă față de Rusia. În același timp, „Națiunile Unite” au continuat să existe ca un for care acordă legitimitate tiranilor. Reacția la agresiunea Rusiei a scos în evidență fragmentarea comunității internaționale și influența pe care Rusia o deține pe scena globală.
Conflictul din Ucraina a expus, de asemenea, amploarea complicității chineze. Dincolo de retorica ipocrită, Republica Populară Chineză este statul fără de care lupta Rusiei nu ar fi fost posibilă. Relația asimetrică dintre cele două autocrații este evidentă. Guvernul de la Beijing este dornic să aprofundeze procesul de vasalizare al Rusiei, iar prelungirea conflictului servește hegemoniei chineze.
Punctul de cotitură al ultimelor luni constă în inițierea unor negocieri, facilitate de Statele Unite. Diplomația a redevenit o opțiune, dar fundalul rămâne unul al barbariei ruse. Atingerea păcii trebuie să depășească armistițiul, fără a cădea într-o capitulare. Aceste aspecte nu pot fi ignorate.
„Este această pace posibilă?”
Posibilitatea unei păci veritabile depinde de acțiunile Rusiei. Regimul de la Moscova percepe pacea ca pe un instrument de distrugere a Ucrainei. Cerințele legate de cedări teritoriale nu sunt nevinovate; ele denotă continuitatea unei strategii externe. Scopul Rusiei este de a slăbi fatal Ucraina, având ca obiectiv o nouă serie de anexări.
Provocarea principală constă în a preveni transformarea Ucrainei într-un nou Vietnam de Sud, incapabilă să reziste. Garanțiile de securitate trebuie să fie concrete, iar costul unui nou atac rusesc trebuie să fie prohibitiv. Numeric, forțele militare trebuie să asigure pacea.
„Rusia nu și-a atins ținta”
Din punct de vedere militar și simbolic, Rusia nu a reușit să își atingă obiectivele din februarie 2022. Statul ucrainean rămâne funcțional, iar schimbarea de regim nu s-a produs. Pierderile umane și materiale în rândurile rușilor sunt copleșitoare, iar Rusia traversează cel mai lung conflict din istoria sa recentă. Frontul este practic înghețat, iar singurul mecanism al Moscovei rămâne terorizarea populației civile. Economia rusă există doar pentru a susține agresiunea.
Obiectivele de pace ale Ucrainei nu mai pot fi definite doar prin restabilirea integrității teritoriale, ci trebuie să vizeze, în primul rând, păstrarea viabilității țării. Supraviețuirea sa ca entitate independentă, în anul 2026, ar semnifica un semn relativ de victorie, demonstrând că Rusia a fost oprită din calea sa triumfalistă.
Bătălia pentru pace se desfășoară nu doar pe câmpul de luptă din Ucraina. Operațiunile din Venezuela și criza din Iran sunt conectate la acest tablou strategic. Atacurile asupra flotei-fantomă de petroliere cresc presiunea asupra Rusiei. Marina americană, susținută de aliații europeni, ar putea restricționa acest circuit ilegal de export. Pierderea unui aliat precum Iran ar reprezenta o înfrângere marcantă pentru Rusia.
Bătălia pentru pacea din Ucraina implică, pentru țările europene parte a NATO, o întoarcere la realism și la înarmare. Descurajarea, atât convențională, cât și nucleară, este alternativa cedării. Clarviziunea strategică este esențială. Apărarea independenței nu este negociabilă.
În viitorul pe care îl traversăm, idealismul utopic nu mai are loc. Este momentul revigorării militare și industriale. China comunistă și Rusia sunt unite de acest sentiment revizionist. De la Europa până în Marea Chinei de Sud, confruntarea cu inamicii este inevitabilă. Ucraina este o componentă esențială pe care trebuie să o protejăm prin fermitatea alegerilor noastre.
