Pentru mulți români, 24 februarie nu înseamnă doar o dată în calendar. Este ziua în care își amintesc de satul copilăriei, de curtea bunicilor, de hainele „de sărbătoare” și de emoția primelor priviri furate.
Astăzi, Dragobetele se trăiește altfel. Mulți sunt departe de casă, în Italia, Spania, Germania, Anglia sau prin colțuri îndepărtate ale lumii. Dar, în suflet, rămân aceleași imagini: ulița plină de zăpadă topită, noroiul de primăvară, râsul fetelor și băieților care se pregăteau „de Dragobete”.
- Pentru mulți români, 24 februarie nu înseamnă doar o dată în calendar. Este ziua în care își amintesc de satul copilăriei, de curtea bunicilor, de hainele „de sărbătoare” și de emoția primelor priviri furate.
- Sărbătoarea iubirii „pe românește”
- „Cine nu iubește de Dragobete, o să fie singur tot anul”
- Dragobete în suflet, chiar dacă ești departe de casă
- Iubirea, așa cum au înțeles-o bunicii noștri
- Dragobete între două lumi: acasă și diaspora
- Cum putem serba Dragobetele, oriunde am fi
- Dragobetele – un „La mulți ani” spus și iubirii, și României din noi
Sărbătoarea iubirii „pe românește”
Înainte să știm de Valentine’s Day, în satele românești se știa de Dragobete. Zi legată de începutul primăverii, de iubire, de curajul tinerilor de a-și spune ce simt.
Nu erau flori scumpe și nici cine sofisticate. Erau, în schimb, lucruri simple:
- o plimbare până „la marginea satului”
- un măr împărțit la doi
- un batic roșu dăruit în taină
- o privire care spunea mai mult decât orice declarație
Pentru „românii de modă veche”, Dragobetele nu era o sărbătoare comercială. Era, pur și simplu, ziua în care îți făceai curaj să îți arăți inima.
„Cine nu iubește de Dragobete, o să fie singur tot anul”
Prin multe zone ale țării, bătrânii aveau vorbele lor, spuse cu jumătate de zâmbet, jumătate de credință:
„Cine nu iubește de Dragobete, o să fie singur tot anul”.
Nu era o amenințare, ci un îndemn. Un fel de a spune că nu e bine să treci prin viață cu inima închisă.
Tinerii se adunau în cete. Fetele se îmbrăcau frumos, cu baticuri colorate și fuste largi. Băieții își puneau cămășile cele bune, își aranjau părul în fața unei oglinzi mici, zgâriate de timp.
Era o emoție curată. Nimeni nu se gândea la „poze pentru rețele sociale”. Totul se întâmpla acolo, în timp real, cu zâmbete rușinate și glume de băiat tânăr.
Dragobete în suflet, chiar dacă ești departe de casă
Astăzi, foarte mulți români trăiesc Dragobetele cu un alt fel de emoție.
În loc să iasă la joc în sat, ies din schimbul de la fabrică, din hotel, din restaurant sau din magazinul în care lucrează în străinătate. Deschid telefonul și văd poze din România: ghiocei, ștergare populare, ii, inimioare și urări.
Poate că în orașul în care trăiesc nu ninge, poate e ploaie sau soare. Dar, într-o secundă, gândul fuge acasă. La părinți. La bunici. La primele iubiri rămase acolo, în urmă.
Dragobetele, pentru diaspora, a devenit o zi a dorului. A dorului de:
- limba română vorbită fără grabă
- casa în care mirosea a pâine caldă
- curtea unde, în copilărie, ai alergat după fete sau băieți, roșu la față de rușine
Mulți aprind seara o lumânare sau dau un telefon acasă. Alții trimit un mesaj: „La mulți ani de Dragobete! Mi-e dor de voi!”. Iar între cuvinte, se simte golul lăsat de distanță.
Iubirea, așa cum au înțeles-o bunicii noștri
Dacă îi întrebai pe bunici ce este Dragobetele, nu îți vorbeau despre cadouri și mesaje standard. Ei îți spuneau că Dragobetele e despre:
- respect între soț și soție
- grijă unul pentru altul
- muncă în doi, la bine și la greu
- credință că familia ține lumea laolaltă
Pentru generațiile de „români de modă veche”, iubirea nu însemna doar fluturi în stomac. Era:
- să te trezești iarna la 5 dimineața să faci focul
- să aștepți pe cineva seara, cu masa pusă
- să crești copii cu sacrificii, fără să te plângi
De Dragobete, mulți își aminteau de ziua în care, poate, au mers pentru prima dată „în sat la joc” cu cel care avea să le devină soț sau soție.
Astăzi, cei plecați departe poartă acele amintiri ca pe o comoară. Poate nu mai pot repeta acele tradiții, dar le pot povesti copiilor lor: „La noi, în România, era altfel…”.
Dragobete între două lumi: acasă și diaspora
Românii care trăiesc în afara țării sunt prinși între două lumi.
De Dragobete, mulți își duc copiii la școală în altă limbă, lucrează în altă limbă, dar se întorc seara acasă și pun pe masă o ciorbă, o mămăligă, un colț de brânză adus din țară.
Își doresc ca cei mici să știe de Valentine’s Day, dar și de Dragobete. Să nu uite că există o zi a iubirii „pe românește”, cu povești, cu obiceiuri, cu vorbe blânde.
Poate nu mai există horă în mijlocul satului, dar există grupuri de Facebook, apeluri video, mesaje vocale cu: „Mamă, la noi e Dragobetele azi. Să știi că nu v-am uitat”.
Cum putem serba Dragobetele, oriunde am fi
Chiar dacă trăim în orașe mari sau în alte țări, Dragobetele poate fi marcat simplu, dar cu suflet:
- sună-ți părinții sau bunicii și spune-le „Vă iubesc”
- spune-i partenerului sau partenerei, în limba română, ce simți
- gătește un fel de mâncare „ca acasă”
- arată-le copiilor fotografii vechi cu bunici, cu satul, cu tinerețea ta
- explică-le ce este Dragobetele și de ce pentru tine contează
Nu este nevoie de gesturi spectaculoase. E suficient să fie sincere. Dragobetele nu cere bani, cere inimă.
Dragobetele – un „La mulți ani” spus și iubirii, și României din noi
Pentru cei care au prins copilăria la sat, Dragobetele nu e doar o sărbătoare. E o stare.
E momentul în care închizi ochii și, pentru câteva clipe, nu mai auzi zgomotul orașului străin, ci câinii din sat, clopotele bisericii, vocile vecinilor peste gard.
Poate că viața v-a dus departe. Poate că v-a schimbat. Dar, undeva, în adânc, rămâne același tânăr sau aceeași tânără care, într-o zi de Dragobete, a simțit pentru prima dată cum îi bate inima mai tare.
Astăzi, puteți să vă spuneți mie însumi, în gând:
„Nu am uitat. Sunt departe, dar încă sunt român. Și încă știu ce înseamnă Dragobetele.”
